„Luern” își trage numele de la Louernios (transcris uneori Luernios), rege legendar al poporului arvern în secolul al II-lea î.e.n., tatăl lui Bituitus. Numele său ar însemna „vulpea” în limba galică.
Istoricul grec Poseidonios, a cărui povestire ne-a parvenit prin Atenaios în Deipnosofiștii săi, povestește cum Louernios căuta să câștige favoarea poporului său printr-o generozitate ieșită din comun: străbătea ținuturile sale în car, împrăștiind aur și argint printre mulțimea de celți care îl urma. A pus, de asemenea, să se împrejmuiască o incintă pătrată uriașă, cu latura de douăsprezece stadii, unde a instalat teascuri pline cu licori prețioase și a pus să se pregătească o asemenea cantitate de bucate încât, timp de mai multe zile, oricine dorea putea veni să se servească în voie.
Se povestește chiar că un poet, ajuns prea târziu la unul dintre aceste ospețe, a compus un cântec deplângându-și propria întârziere. Mișcat, Louernios i-a aruncat din car o pungă cu aur — iar poetul a intonat imediat un nou cântec, proclamând că până și urmele pașilor lui Louernios pe pământ răspândeau binele în jurul lui.
Această idee a unei bogății care nu are sens decât împărtășită, povestită, transmisă este cea care i-a dat numele lui Luern: o bibliotecă făcută pentru a fi umplută, apoi arătată.
La popoarele celtice, autorii greci și romani (Strabon, Diodor din Sicilia, Poseidonios) distingeau trei clase de înțelepți: druizii, păzitori ai dreptății, religiei și filozofiei morale; barzii, poeți și cântăreți, păzitori ai memoriei orale; și vates — în galică ouateis — ghicitori și interpreți ai semnelor, cercetători ai naturii, cărora li se atribuia un cuvânt inspirat. Cuvântul supraviețuiește astăzi în irlandezul fáith („profet, vizionar”) și în galezul ofydd.
Acestei figuri a lui vates — cel care citește semnele, interpretează, sfătuiește și inspiră — îi datorează Luern numele asistentului său: Vate îți citește biblioteca, îi identifică tiparele și îți șoptește ce să citești mai departe.